Ploaie de toamna in vara dintre no(r)i

Sau vantul adie, focul arde, pamantul ramane si ploaia.....cade. Undeva, intr-un univers de altadata sau dintotdeauna. Intre toate astea, ceva e mereu constant, mereu altfel si mereu acelasi. E acel lucru ce defineste poate cel mai bine omul din fiecare, ceva ce se bucura de cele patru elemente, fiind in acelasi timp si apa si pamant si foc si vant. Atat de simplu, atat de frumos, atat de fragil. Intre toate, incape o lume intreaga. O viata intreaga. O poveste intreaga. Povestea se scrie in fiecare secunda, in fir de nisip, in strop de apa, in flacari, in aer. Povestea nu se opreste niciodata.

Cand portile se inchid

se intampla sa apara inca una, cu mult mai luminoasa, care se deschide. Sunt oameni care se grabesc spre ea, aproape sufocati de propriile vieti, de lupta, de durere. Si vazand-o ca pe o evadare, sunt pe jumatate pierduti. Mai sunt si oameni care au portile alea inchise, o vad pe cea deschisa si refuza sa o atinga. Isi deschid larg aripile si bat disperati din ele, ca si cum ar vedea caderea de undeva, de sus si lupta sa nu cada. Unii din teama de lumina, altii pentru ca...pur si simplu...vad viata ce ii asteapta, vad clipele in care ar zambi, clipele in care ar fi iubiti sau ar iubi. Si se agata de viata cu atata forta, incat aripile le raman puternic deschise. Chiar daca viata pare ca se desprinde de ei. Oamenii astia tineri(cu sufletul sau cu totul) refuza sa capituleze. Oamenii astia isi duc in tacere durerea, strigand cu toata fiinta lor in interior, incat ceilalti ii considera...nebuni. De ce? Pentru ca nu te multumesti sa te ingropi in resemnare ca poate...maine sau in ora urmatoare iti pierzi totul? Pentru ca tii strans de putinul pe care il ai...fizic? Pentru ca, oricat de vulnerabil ti-ar fi trupul, spiritul tau e mai puternic decat al multora care au tot si nu vad, nu pretuiesc si nu respecta nimic? Prefer sa fiu nebuna atunci, sau sa invat de la asemenea...nebuni. Nu vad in ochii lor rautate, nici macar invidie(desi ar avea tot dreptul), nici ura pentru acel "vinovat"(daca exista unul singur). Vad o tristete amestecata cu...lumina, cu speranta(desi poate nu o recunosc) si... spre surprinderea mea, cu zambete. Sincere, tacute, sincere. Si le zambesc inapoi. Pentru ca ei sunt cei puternici, pentru ca eu trebuie sa invat sa accept, sa respect si sa pastrez tot ceea ce am. Pentru ca ei pot.

Cand portile se inchid, o alta se deschide si apare in inger, gata sa te tina de mana. Nu-ti spune sa intri, nu-ti spune sa fugi. Pur si simplu e acolo. Doar pentru tine. Iar daca alegi sa lupti, el va fi tot langa tine, dandu-ti putere. Si daca alegi sa renunti, el va fi acolo, dandu-ti curaj si liniste. Nici un drum nu se opreste vreodata. Poate doar se continua dincolo de ochii nostri larg inchisi. Poate se continua cu altul mult prea luminos. Si atunci cand treci din intuneric intr-o lumina puternica, nu poti vedea nimic pentru o vreme.

Cnd portile se inchid, devenim pamant si cer in acelasi timp, dar suntem liberi sa zburam in lumea dintre ele. Suntem liberi asa cum sunt gandurile noastre, asa cum e viata, odata ce ii intelegem esenta, odata ce intelegem ca nimic si nimeni nu se termina niciodata.

Culoare

Culoarea vantului, cand noaptea moare-n rasarit(aproape ca si tine in bratele mele...), culoarea pamantului, cand zboara pasari peste campii albastre(aproape ca si ochii tai in umbra inimii mele, goi...)[demult], culoarea anilor ce au trecut peste noi, amintindu-ne cat de aproape suntem de lumina(eu mai aproape...), cu intuneric cu tot.

Atat, o culoare simpla, vie, pura, dulce-acrisoara, noua si veche in acelasi timp. O culoare ce ia viata din sfarsit si da viata la capat de...drum. Morti sau vii, suntem aceeasi, traindu-ne anii in aceeasi culoare, vazand-o la fel cu ochi diferiti, fara sa stim.

Culoarea vietii se-ntoarce in noi si ne duce la inceputuri si ne-nvata LUMINA.

We

We're made of flesh, with light flowing trough

our lips; kissing sunlight makes us glow.

We're made of stone; with fire burning in

our eyes; loving each other makes us fly.

We're made of water, with future waiting in

our blood; flying makes us happy.

We're made of words; everything we do

lasts forever.

We're made of love; loving

kisses away our fear; flying

washes away our sadness;

dying...is another word for immortalily.

Mare

in cer, in vis totul vine,

acum, un vis se aprinde

deschis, cu ochii spre soare,

acum in cer sarbatoare.

in nori, ating anotimpuri,

acum, nici plopii nu-s singuri,

mereu danseaza cu luna,

acum, se-aprinde furtuna.

in noi, lumina se zbate,

-mplinim azi visele toate,

deschidem aripi in soare:

iubire, cat lumea de mare.

Zile

Acum doua minute, ceva m-a facut sa zambesc si inca nu ma pot opri. Imi dau seama ca oamenii mari se nasc in preajma acelorasi zile, cu diferente de minute, loc, ani sau culoare a parului. Si acesti oameni mari au puterea sa schimbe lumea in bine. Chiar daca lumea, prin definitie, nu poate fi schimbata. Chiar daca lumea nu are urechi sa vada si ochi sa simta si cuvinte sa auda. Oamenii astia mari gasesc moduri de exprimare ce trec dincolo de orice bariera a rautatii, orbirii, nepasarii, egoismului si intunericului celorlalti. Si inca o data, CUVANTUL se face LUMINA si IUBIREA aduce LUMINA si fiinte care aparent nu au nimic in comun se trezesc la REALITATE si isi regasesc originile comune. TOTUL porneste din aceeasi LUMINA, asadar oamenii mari aduc impreuna alti oameni si cu totii ne intindem aripile sa-i trezim la viata pe cei de langa noi. Si LUMINA incepe sa aiba o sansa in plus.

Se apropie o astfel de zi, in jurul careia s-au nascut oameni mari. Eu vreau sa o sarbatoresc cu sufletul de data asta, cu adevar si cu zambetul ce refuza sa-mi dispara de pe chip...

Singur

sa zicem ca umblam o viata intreaga dupa...cai verzi pe campii albastre; sa mai zicem ca intalnim o multime de oameni, unii mai rai sau mai buni decat altii; sa mai zicem ca dintre toti oamenii astia, unii chiar au pretentia sa spuna ca ne sunt prieteni, iar altii, cei mai nebuni dintre toti, se numesc ..."iubire". si alegand ei singuri sa ne fie asta, aleg cate un moment, nu foarte des pentru a nu ne obisnui, dar un moment in care ei cred ca n-am rezista fara ei si vin sa ne fie..."alaturi". si uite asa devenim noi, pentru mici momente de acel fel, prizonieri ai propriilor vise si obiectul unei iluzii mesterite de altii. din cauza asta, in restul timpului, ne zbatem sa le gasim scuze plauzibile chiar acelor oameni pentru ca de fapt, nu sunt chiar tot timpul langa noi cand avem nevoie, pentru ca nu sunt acolo sa ne asculte decat selectiv si numai cu cate o ureche. concluzia ar fi ca...pana la urma...ne amagim singuri, ne inventam scuze pentru a suporta adevaratele rautati cu zambetul pe buze si continuam sa speram...inutil, ca maine se va schimba ceva.

sa zicem ca ne hotaram sa inchidem ochii si sa acceptam pe cineva crezand ca e .."acel cineva" (presupunand ca si exista un fel de acel cineva). sa zicem ca ii permitem sa ne vada fiecare coltisor de suflet(si de trup), sa ne stie slabiciunile, sa ne cunoasca limba si numele cel adevarat. si ce roz par toate cand avem cu cine sa ne impartim existenta asta de neimpartit. si sa zicem ca se mai intampla cateodata sa ne fie rau cu adevarat, sa simtim ca nu mai avem putere sa luptam nici cu viata nici cu moartea, cu nimic. ei bine, intr-un astfel de moment presupui gresit ca ar fi cineva acolo sa te tina de mana, cand, de fapt, esti singur, strigi singur, plangi de unul singur si te scufunzi in intunericul noptii de unul singur, fiind cu atat mai trist pt ca teoretic nici nu esti...singur. si...se pare ca...pana la urma....fiecare dintre noi moare....singur.

Cand-cum

Primavara noua, primavara veche,

Intre anotimpuri fara de pereche,

Intre cer - visare

Si visari - pamant,

Doar o sarutare pentru legamant.

Intamplare noua, intamplare veche,

Intre doua vise, poate o pereche,

Intre tine - soare

Si-ntre mine - luna,

Fara semanare, impletim furtuna.

Intamplare veche, primavara noua,

Intre doua vise asteptam sa ploua,

Intre o minune si un legamant,

Poate-o sarutare-ntre cer si pamant.

ce ar fi?

ce ar fi daca...in fiecare zi ar fi apusuri ca si cel de azi, cu oameni ascunsi in cutiile lor de carton/beton, si numai eu sa fiu acolo, sus, in liniste, sa cuprind cu privirea copacii goi si fasiile de zapada din gradini si lumina calda a soarelui ce saruta raul? Sa imi iau zborul de acolo cum am facut-o azi-noapte in vis si sa simt cum totul e din ce in ce mai departe si aerul rece imi aprinde aripile si ma topesc de fericire? ce ar fi daca din clipa asta as fi tot mai putin om si tot mai mult lumina? ce ar fi daca nimeni nu m-ar mai recunoaste, daca nimic nu m-ar mai lega de pamant si mi-as duce zilele zburand peste toate locurile pe care visez in secret sa le vad, de la un capat la celalat al lumii?

ar fi...poate...mai primavara, mai toamna, mai vara, mai iarna sau....as prinde doua primaveri intre un zbor si urmatorul. poate.

O mie de ani

te stiam de o mie de ani, intr-o lume aparuta mult mai tarziu; lumea ta nu ma stia; lumea mea... isi dorea sa te aiba. au trecut secole, anotimpuri, milioane de pasi, furtuni, rasarituri si poate...prea putine asteptari. eu mi-am schimbat forma, drumul, si cate un vis din cand in cand. am crezut ca te-am gasit...de mult prea multe ori. si poate ca ai fost, intr-adevar. dar...iti lipseau ochii, iar mie imi lipseau...cuvintele. s-a intamplat si sa cred ca te-am gasit, insa...nu erai tu, pentru ca...asteptarile pentru acel "tu" erau prea putine si eu...aveam nevoie de mai mult, aveam nevoie de lumina, aveam nevoie de ADEVAR. si...adevarul acela nu l-am gasit in tine, oricat mi-as fi dorit. acum...e lumina, e liniste, e zapada, e zbor cateodata si am incetat sa te mai caut pentru ca, dupa atata timp, ar fi cazul sa....ma gasesti tu. e bine sa visez si nu voi renunta niciodata. e bine sa cred in...bine si nici la asta nu renunt. si pentru prima oara in viata, de data asta nu mai renunt la MINE. Noapte buna sau...buna dimineata, oriunde te-ai afla!