Singur

sa zicem ca umblam o viata intreaga dupa...cai verzi pe campii albastre; sa mai zicem ca intalnim o multime de oameni, unii mai rai sau mai buni decat altii; sa mai zicem ca dintre toti oamenii astia, unii chiar au pretentia sa spuna ca ne sunt prieteni, iar altii, cei mai nebuni dintre toti, se numesc ..."iubire". si alegand ei singuri sa ne fie asta, aleg cate un moment, nu foarte des pentru a nu ne obisnui, dar un moment in care ei cred ca n-am rezista fara ei si vin sa ne fie..."alaturi". si uite asa devenim noi, pentru mici momente de acel fel, prizonieri ai propriilor vise si obiectul unei iluzii mesterite de altii. din cauza asta, in restul timpului, ne zbatem sa le gasim scuze plauzibile chiar acelor oameni pentru ca de fapt, nu sunt chiar tot timpul langa noi cand avem nevoie, pentru ca nu sunt acolo sa ne asculte decat selectiv si numai cu cate o ureche. concluzia ar fi ca...pana la urma...ne amagim singuri, ne inventam scuze pentru a suporta adevaratele rautati cu zambetul pe buze si continuam sa speram...inutil, ca maine se va schimba ceva.

sa zicem ca ne hotaram sa inchidem ochii si sa acceptam pe cineva crezand ca e .."acel cineva" (presupunand ca si exista un fel de acel cineva). sa zicem ca ii permitem sa ne vada fiecare coltisor de suflet(si de trup), sa ne stie slabiciunile, sa ne cunoasca limba si numele cel adevarat. si ce roz par toate cand avem cu cine sa ne impartim existenta asta de neimpartit. si sa zicem ca se mai intampla cateodata sa ne fie rau cu adevarat, sa simtim ca nu mai avem putere sa luptam nici cu viata nici cu moartea, cu nimic. ei bine, intr-un astfel de moment presupui gresit ca ar fi cineva acolo sa te tina de mana, cand, de fapt, esti singur, strigi singur, plangi de unul singur si te scufunzi in intunericul noptii de unul singur, fiind cu atat mai trist pt ca teoretic nici nu esti...singur. si...se pare ca...pana la urma....fiecare dintre noi moare....singur.