Monolog

Vezi tu, e putin cam racoare afara, asa ca m-am ascuns in cabanuta mea de lemn, in mijlocul padurii, departe de lume si de tine, pana la urma. De tine nu fug, pentru ca nici nu existi.
Stii, tocmai imi torn o cana de ceai de iasomie, foarte aromat. Pe fiecare pervaz ard cate trei lumanari (si ador mirosul de ceara) si incerc doua-trei note la pian...si in minte imi suna piesa aia de jazz pe care am ascultat-o live in Papa Joe's din Koln...si e extraordinar de bine.
Vezi tu, umbrele se joaca din palma mea, spre tavan si danseaza si ma ridic si eu sa dansam impreuna. Ador sa dansez asa.
Lumea e plina de culoare si de sunete si de pace, numai ca oamenii sunt orbi si surzi si nu mai inteleg cuvinte simple. Eu dansez in verde si alb si violet pe sunetul umbrelor de la lumanari pana ce focul si-a consumat in pasiunea sa nebuna toata ceara, uitand ca aerul nu e suficient pentru ca el sa arda. Se stinge focul, incet si simplu, iar eu raman sa dansez in continuare cateva secunde. Ochii ii tin inchisi, sa ma adaptez noii lumini....
Stii, in intuneric, umbrele dispar aproape de tot. Numai unii oameni isi mai lasa umbra sa miste. Unii oameni...se cam dau de gol. Pentru ca...vezi tu, unii dintre noi nu ne simtim atat de goi fara umbra.
E atat de placut sa adorm asa, in mirosul discret de brad si ceara si lemn si zapada topita si....viata. Noapte buna, dulce minune...!