Rain

<>

F.C.

Un munte ce se inchide in mine,
     cu toate aripile ce-l ridicau
                                               odata
spre cer.
Plange in el insusi, pana ce se face
           un lac sacru de vise si ganduri si drumuri si suflete pierdute
    pe...drum.
 Luna rasare acum dupa ochii tristi, dar ajunge tacuta
               pana la suflet.
Luna ridica valuri pana la
capatul pamantului si-mi
   risipeste teama. Luna
Ma arunca in izvorul fara inceput
al luminii.
Iarasi zbor. Luna.

O mare se deschide prin mine,
 in toate culorile curcubeului.
Salbatica, plina de taine si nesfarsita.
Imi trec stele prin minte.
E frig, e usor si e bine.

Intre munte si mare, lumea mea se-nvarte cu luna, in jurul vietii. Tacand. Sperand. Visand.

odata

ai fost odata...tu, cazut undeva, intr-un univers de tristete, de la mii de ani-lumina. ai crescut odata cu vantul, cu luna, cu padurea din spatele casei. intre oameni, cumva un strain deghizat in ochi de pamant si zambet de lumina. lumina ti-a ramas in ochi. si...te-ai inaltat in ochii lor, si te-ai lovit de munti de durere si ti-ai lasat bucati din suflet in urma. si...nimeni n-a observat.
ai fost odata tu, alergand in viata asta catre ceva sau/si departe de toate. ai alergat fara sa respiri macar, te-ai lasat purtat de lume, de anotimpuri si prin...intuneric.
acum stiu ca esti tu, desi nu-ti vad toata noaptea din privire(inca). si...poate ca uneri zambesti fara sa stii(asa ca o faci sincer). acum vantul incepe sa-ti curga prin sange, si lumina incepe sa te regaseasca si poate(sper) ca tu incepi sa te regasesti.
odata, tu vei fi acolo unde iti indrepti privirea cand nimeni nu te vede, iar oamenii(pe care ii faci mai buni) te vor vedea asa cum esti si nimic nu-ti va putea opri zborul.

Ploaie de toamna in vara dintre no(r)i

Sau vantul adie, focul arde, pamantul ramane si ploaia.....cade. Undeva, intr-un univers de altadata sau dintotdeauna. Intre toate astea, ceva e mereu constant, mereu altfel si mereu acelasi. E acel lucru ce defineste poate cel mai bine omul din fiecare, ceva ce se bucura de cele patru elemente, fiind in acelasi timp si apa si pamant si foc si vant. Atat de simplu, atat de frumos, atat de fragil. Intre toate, incape o lume intreaga. O viata intreaga. O poveste intreaga. Povestea se scrie in fiecare secunda, in fir de nisip, in strop de apa, in flacari, in aer. Povestea nu se opreste niciodata.

Cand portile se inchid

se intampla sa apara inca una, cu mult mai luminoasa, care se deschide. Sunt oameni care se grabesc spre ea, aproape sufocati de propriile vieti, de lupta, de durere. Si vazand-o ca pe o evadare, sunt pe jumatate pierduti. Mai sunt si oameni care au portile alea inchise, o vad pe cea deschisa si refuza sa o atinga. Isi deschid larg aripile si bat disperati din ele, ca si cum ar vedea caderea de undeva, de sus si lupta sa nu cada. Unii din teama de lumina, altii pentru ca...pur si simplu...vad viata ce ii asteapta, vad clipele in care ar zambi, clipele in care ar fi iubiti sau ar iubi. Si se agata de viata cu atata forta, incat aripile le raman puternic deschise. Chiar daca viata pare ca se desprinde de ei. Oamenii astia tineri(cu sufletul sau cu totul) refuza sa capituleze. Oamenii astia isi duc in tacere durerea, strigand cu toata fiinta lor in interior, incat ceilalti ii considera...nebuni. De ce? Pentru ca nu te multumesti sa te ingropi in resemnare ca poate...maine sau in ora urmatoare iti pierzi totul? Pentru ca tii strans de putinul pe care il ai...fizic? Pentru ca, oricat de vulnerabil ti-ar fi trupul, spiritul tau e mai puternic decat al multora care au tot si nu vad, nu pretuiesc si nu respecta nimic? Prefer sa fiu nebuna atunci, sau sa invat de la asemenea...nebuni. Nu vad in ochii lor rautate, nici macar invidie(desi ar avea tot dreptul), nici ura pentru acel "vinovat"(daca exista unul singur). Vad o tristete amestecata cu...lumina, cu speranta(desi poate nu o recunosc) si... spre surprinderea mea, cu zambete. Sincere, tacute, sincere. Si le zambesc inapoi. Pentru ca ei sunt cei puternici, pentru ca eu trebuie sa invat sa accept, sa respect si sa pastrez tot ceea ce am. Pentru ca ei pot.

Cand portile se inchid, o alta se deschide si apare in inger, gata sa te tina de mana. Nu-ti spune sa intri, nu-ti spune sa fugi. Pur si simplu e acolo. Doar pentru tine. Iar daca alegi sa lupti, el va fi tot langa tine, dandu-ti putere. Si daca alegi sa renunti, el va fi acolo, dandu-ti curaj si liniste. Nici un drum nu se opreste vreodata. Poate doar se continua dincolo de ochii nostri larg inchisi. Poate se continua cu altul mult prea luminos. Si atunci cand treci din intuneric intr-o lumina puternica, nu poti vedea nimic pentru o vreme.

Cnd portile se inchid, devenim pamant si cer in acelasi timp, dar suntem liberi sa zburam in lumea dintre ele. Suntem liberi asa cum sunt gandurile noastre, asa cum e viata, odata ce ii intelegem esenta, odata ce intelegem ca nimic si nimeni nu se termina niciodata.

Culoare

Culoarea vantului, cand noaptea moare-n rasarit(aproape ca si tine in bratele mele...), culoarea pamantului, cand zboara pasari peste campii albastre(aproape ca si ochii tai in umbra inimii mele, goi...)[demult], culoarea anilor ce au trecut peste noi, amintindu-ne cat de aproape suntem de lumina(eu mai aproape...), cu intuneric cu tot.

Atat, o culoare simpla, vie, pura, dulce-acrisoara, noua si veche in acelasi timp. O culoare ce ia viata din sfarsit si da viata la capat de...drum. Morti sau vii, suntem aceeasi, traindu-ne anii in aceeasi culoare, vazand-o la fel cu ochi diferiti, fara sa stim.

Culoarea vietii se-ntoarce in noi si ne duce la inceputuri si ne-nvata LUMINA.