Zile

Acum doua minute, ceva m-a facut sa zambesc si inca nu ma pot opri. Imi dau seama ca oamenii mari se nasc in preajma acelorasi zile, cu diferente de minute, loc, ani sau culoare a parului. Si acesti oameni mari au puterea sa schimbe lumea in bine. Chiar daca lumea, prin definitie, nu poate fi schimbata. Chiar daca lumea nu are urechi sa vada si ochi sa simta si cuvinte sa auda. Oamenii astia mari gasesc moduri de exprimare ce trec dincolo de orice bariera a rautatii, orbirii, nepasarii, egoismului si intunericului celorlalti. Si inca o data, CUVANTUL se face LUMINA si IUBIREA aduce LUMINA si fiinte care aparent nu au nimic in comun se trezesc la REALITATE si isi regasesc originile comune. TOTUL porneste din aceeasi LUMINA, asadar oamenii mari aduc impreuna alti oameni si cu totii ne intindem aripile sa-i trezim la viata pe cei de langa noi. Si LUMINA incepe sa aiba o sansa in plus.

Se apropie o astfel de zi, in jurul careia s-au nascut oameni mari. Eu vreau sa o sarbatoresc cu sufletul de data asta, cu adevar si cu zambetul ce refuza sa-mi dispara de pe chip...

Singur

sa zicem ca umblam o viata intreaga dupa...cai verzi pe campii albastre; sa mai zicem ca intalnim o multime de oameni, unii mai rai sau mai buni decat altii; sa mai zicem ca dintre toti oamenii astia, unii chiar au pretentia sa spuna ca ne sunt prieteni, iar altii, cei mai nebuni dintre toti, se numesc ..."iubire". si alegand ei singuri sa ne fie asta, aleg cate un moment, nu foarte des pentru a nu ne obisnui, dar un moment in care ei cred ca n-am rezista fara ei si vin sa ne fie..."alaturi". si uite asa devenim noi, pentru mici momente de acel fel, prizonieri ai propriilor vise si obiectul unei iluzii mesterite de altii. din cauza asta, in restul timpului, ne zbatem sa le gasim scuze plauzibile chiar acelor oameni pentru ca de fapt, nu sunt chiar tot timpul langa noi cand avem nevoie, pentru ca nu sunt acolo sa ne asculte decat selectiv si numai cu cate o ureche. concluzia ar fi ca...pana la urma...ne amagim singuri, ne inventam scuze pentru a suporta adevaratele rautati cu zambetul pe buze si continuam sa speram...inutil, ca maine se va schimba ceva.

sa zicem ca ne hotaram sa inchidem ochii si sa acceptam pe cineva crezand ca e .."acel cineva" (presupunand ca si exista un fel de acel cineva). sa zicem ca ii permitem sa ne vada fiecare coltisor de suflet(si de trup), sa ne stie slabiciunile, sa ne cunoasca limba si numele cel adevarat. si ce roz par toate cand avem cu cine sa ne impartim existenta asta de neimpartit. si sa zicem ca se mai intampla cateodata sa ne fie rau cu adevarat, sa simtim ca nu mai avem putere sa luptam nici cu viata nici cu moartea, cu nimic. ei bine, intr-un astfel de moment presupui gresit ca ar fi cineva acolo sa te tina de mana, cand, de fapt, esti singur, strigi singur, plangi de unul singur si te scufunzi in intunericul noptii de unul singur, fiind cu atat mai trist pt ca teoretic nici nu esti...singur. si...se pare ca...pana la urma....fiecare dintre noi moare....singur.

Cand-cum

Primavara noua, primavara veche,

Intre anotimpuri fara de pereche,

Intre cer - visare

Si visari - pamant,

Doar o sarutare pentru legamant.

Intamplare noua, intamplare veche,

Intre doua vise, poate o pereche,

Intre tine - soare

Si-ntre mine - luna,

Fara semanare, impletim furtuna.

Intamplare veche, primavara noua,

Intre doua vise asteptam sa ploua,

Intre o minune si un legamant,

Poate-o sarutare-ntre cer si pamant.

ce ar fi?

ce ar fi daca...in fiecare zi ar fi apusuri ca si cel de azi, cu oameni ascunsi in cutiile lor de carton/beton, si numai eu sa fiu acolo, sus, in liniste, sa cuprind cu privirea copacii goi si fasiile de zapada din gradini si lumina calda a soarelui ce saruta raul? Sa imi iau zborul de acolo cum am facut-o azi-noapte in vis si sa simt cum totul e din ce in ce mai departe si aerul rece imi aprinde aripile si ma topesc de fericire? ce ar fi daca din clipa asta as fi tot mai putin om si tot mai mult lumina? ce ar fi daca nimeni nu m-ar mai recunoaste, daca nimic nu m-ar mai lega de pamant si mi-as duce zilele zburand peste toate locurile pe care visez in secret sa le vad, de la un capat la celalat al lumii?

ar fi...poate...mai primavara, mai toamna, mai vara, mai iarna sau....as prinde doua primaveri intre un zbor si urmatorul. poate.

O mie de ani

te stiam de o mie de ani, intr-o lume aparuta mult mai tarziu; lumea ta nu ma stia; lumea mea... isi dorea sa te aiba. au trecut secole, anotimpuri, milioane de pasi, furtuni, rasarituri si poate...prea putine asteptari. eu mi-am schimbat forma, drumul, si cate un vis din cand in cand. am crezut ca te-am gasit...de mult prea multe ori. si poate ca ai fost, intr-adevar. dar...iti lipseau ochii, iar mie imi lipseau...cuvintele. s-a intamplat si sa cred ca te-am gasit, insa...nu erai tu, pentru ca...asteptarile pentru acel "tu" erau prea putine si eu...aveam nevoie de mai mult, aveam nevoie de lumina, aveam nevoie de ADEVAR. si...adevarul acela nu l-am gasit in tine, oricat mi-as fi dorit. acum...e lumina, e liniste, e zapada, e zbor cateodata si am incetat sa te mai caut pentru ca, dupa atata timp, ar fi cazul sa....ma gasesti tu. e bine sa visez si nu voi renunta niciodata. e bine sa cred in...bine si nici la asta nu renunt. si pentru prima oara in viata, de data asta nu mai renunt la MINE. Noapte buna sau...buna dimineata, oriunde te-ai afla!