Ninge....oamenii uita usor....Sigur.

Ninge cu explozii solare. Soarele ingheata picaturile de apa. Si noi suntem la fel. Dar altfel. Ochii au aceeasi culoare (deseori verde, albastra uneori si indigo....noaptea). Aceeasi culoare, insa lumea o privesc diferit. Viata o privesc diferit. Intamplarile le privesc diferit. Oamenii isi schimba din timp in timp atitudinea fata de....ceva, ca sa poata spune ca s-au schimbat. Dar....intamplarile acelea care nu ne omoara ne fac mai puternici. Nu neaparat mai buni, desi asa ne place sa credem. Credem in visele pe care le cream de unii singuri, nicidecum impreuna cu altcineva. Credem cu adevarat in ceea ce suntem sau in ceea ce putem deveni, atata timp cat depinde numai de noi. Ceea ce fac ceilalti oameni depinde rareori de noi. Asa ca, ori avem acelasi vis in acelasi timp, ori ingropam cum putem noi de bine(si de repede) visul respectiv. Il ingropam acolo, in suflet, ca pe un bulb de floare ce infloreste o data pe an, fara sa stim daca va rasari din nou sau daca se va usca pur si simplu si se va face un fel de cenusa. Iar in clipa in care vom dezgropa locul respectiv, vazand ca visul si-a pastrat forma, poate vom incerca sa-l luam in mana si totul se va risipi in cele patru zari. Cand se intampla asa ceva, ochiul drept daruieste acelui vis o ultima lacrima, o lacrima curata, o lacrima calda, o lacrima care se scurge pe obrazul timpului si dispare in lumina. Pe suflet ramane o urma fina exact in locul in care s-a scurs lacrima, asemeni unui rid, insa putini dintre noi suntem in stare sa ne privim uneori sufletul in oglinda si sa vedem cat de imbatraniti, de tristi sau de zambitori suntem. Cu sufletul...
Ninge salbatic cerul noptii, fara sa-i pese daca eu imi pot inveli trupul cu propriile aripi. Tremur uneori, alerg uneori, insa m-am hotarat sa invat de la pasari curajul in zbor. Zbor atunci cand sunt singura, cand totul in jur doarme, iar vantul imi sopteste ca ma pot ridica in siguranta. Sigur ca pot zbura. Sigur ca ninge. Oamenii uita atat de usor.Sigur.