pe care am pierdut-o. Pierd timp=pierd viata. Nu-mi place ceea ce am devenit. E atat de aglomerat orasul, strazile sunt pline, insa eu....eu inghet de atata singuratate. Totul in jurul meu s-a prabusit. Au disparut oamenii pe care-i iubeam, oamenii cu care am impartit atat de multe, bune si rele. Si odata pierdut ceva, nimic nu-l poate aduce inapoi. Fiecare are viata lui,insa nimic nu e in comun. Nici locuri, nici vise. Doar drumuri pe care toti pasim la un moment dat, niciodata in acelasi timp. Si daca e in acelasi timp, nici macar nu ne mai observam unii pe alti. Mult prea multa tristete. Sau/si durere. Si zile in care merg acasa, astept inconstient sa gasesc pe cineva cu care sa vorbesc si cand ajung, e...liniste. Atat de mare, ca ma innebuneste. Strig si doar eu imi aud strigatul. Singurele lucruri vii sunt plantele cu care mi-am populat obsesiv apartamentul. Insa nu vorbesc, nu rad, nu plang, nu...striga. Tacere. Frig. Tacere.
Alegerile pe care le facem, in cunostinta de cauza sau nu, ne apartin si ne hotarasc destinul pana la urmatoarea intersectie. Iar daca intersectia respectiva apare, suntem mult prea preocupati de problemele pe care ni le-am creat singuri(uneori cu "bunavointa" celorlalti,doar uneori) incat nu ne dam seama ca pasul pe care trebuie sa-l facem e atat de important si ne poate schimba viata. Poate in bine. Pacat ca nu vedem. Pacat...Si continuam pe acelasi drum pana la alta intersectie. Acelasi drum care ne ia timp. Ne ia din Viata. Numai ca...viata e una singura. E a fiecaruia dintre noi si suntem direct responsabili pentru ea. Mai sunt ingerii de langa noi, insa ei nu pot face nimic sa ne deschida ochii atunci cand singuri ii tinem...larg-inchisi. Asa cum nu ne pot indrepta pasii spre o iesire sigura. Bietii ingeri...Cat trebuie sa fi plans pentru noi...
Viata...e tarziu. Tot mai tarziu cu fiecare secunda. Fugim de noi insine, fugim de bine, fugim de...fericire. In jur e liniste, dar sufletul e atat de nelinistit...
Viata. Acum as vrea s-o schimb, ma rog sa vina cat mai repede urmatoarea intersectie si, mai important, sa-mi dau seama la timp ca apare. Acum...nu am nimic, nu am pe nimeni alaturi. Urasc zidurile, urasc faptul ca nu pot sa-mi vad noaptea bucatica de cer, urasc linistea. Liniste
Viata si cararile ei isi are rostul ei in dezvoltarea noastra sufleteasca ....si momente ca cel prin care treci sint si o sa mai fie.Principal e sa te pastrezi pe tine insuti oricare ar fi cararea si orice ai intilni in intersectii.Timpul e o notiune variabila,iar ceea ce numim viata ... aproape la fel insa cu o alta valoare.Defapt cred ca vrem sa controlam viata ce o avem,sa o tinem in frau....viata noastra si citeodata si a celor din jurul nostru....dar nu putem nici macar pe a noastra.De multe ori facem greseli in viata si gresim "directia vietii"...insa pentru a merge corect la urmatoarea intersectie trebuie sa stim ce am gresit la ultima.E ca orientarea pe harta....
RăspundețiȘtergere