in sfarsit!

de cateva zile ma lupt cu febra, sunt lucruri care nu ma lasa deloc sa dorm, ma simt inchisa in propria casa, in propriul trup, in propriul...univers. nici eu nu mai stiu.
timpul trece mult prea repede; mai repede decat smartul ce m-a depasit candva cu 210km/ora, poate....un pic prea repede. ma gandesc la ce ar fi trebuit sa fac in urma cu o secunda, insa....nu mai inteleg notiunea de secunda. secundele de altadata sunt orele de acum. nu stiu daca adun secunde sau pierd din ce mi-a ramas...din timp, din viata...= din timp...
noaptea trecuta am visat in sfarsit, dupa sute de nopti, ca ZBOR. teama de la inceput a fost reala, senzatia de inceput a fost reala, iar in vis ...(ciudat)...secundele pareau secunde...ca altadata. iubesc sa zbor, totul a fost atat de real....ca mi-as fi dorit ca viata sa fie vis si visul sa fie viata. am simtit ....libertate.....liniste....si ceva foarte aproape de fericire. e greu de explicat in cuvinte. mai pot spune doar ca imi doresc sa visez din nou ca zbor. in fiecare seara.in fiecare zi. in fiecare secunda.
...ce bine...in sfarsit!

So true, so.....me

christina aguilera- walk away
......just listen!.........

Viata

pe care am pierdut-o. Pierd timp=pierd viata. Nu-mi place ceea ce am devenit. E atat de aglomerat orasul, strazile sunt pline, insa eu....eu inghet de atata singuratate. Totul in jurul meu s-a prabusit. Au disparut oamenii pe care-i iubeam, oamenii cu care am impartit atat de multe, bune si rele. Si odata pierdut ceva, nimic nu-l poate aduce inapoi. Fiecare are viata lui,insa nimic nu e in comun. Nici locuri, nici vise. Doar drumuri pe care toti pasim la un moment dat, niciodata in acelasi timp. Si daca e in acelasi timp, nici macar nu ne mai observam unii pe alti. Mult prea multa tristete. Sau/si durere. Si zile in care merg acasa, astept inconstient sa gasesc pe cineva cu care sa vorbesc si cand ajung, e...liniste. Atat de mare, ca ma innebuneste. Strig si doar eu imi aud strigatul. Singurele lucruri vii sunt plantele cu care mi-am populat obsesiv apartamentul. Insa nu vorbesc, nu rad, nu plang, nu...striga. Tacere. Frig. Tacere.
Alegerile pe care le facem, in cunostinta de cauza sau nu, ne apartin si ne hotarasc destinul pana la urmatoarea intersectie. Iar daca intersectia respectiva apare, suntem mult prea preocupati de problemele pe care ni le-am creat singuri(uneori cu "bunavointa" celorlalti,doar uneori) incat nu ne dam seama ca pasul pe care trebuie sa-l facem e atat de important si ne poate schimba viata. Poate in bine. Pacat ca nu vedem. Pacat...Si continuam pe acelasi drum pana la alta intersectie. Acelasi drum care ne ia timp. Ne ia din Viata. Numai ca...viata e una singura. E a fiecaruia dintre noi si suntem direct responsabili pentru ea. Mai sunt ingerii de langa noi, insa ei nu pot face nimic sa ne deschida ochii atunci cand singuri ii tinem...larg-inchisi. Asa cum nu ne pot indrepta pasii spre o iesire sigura. Bietii ingeri...Cat trebuie sa fi plans pentru noi...
Viata...e tarziu. Tot mai tarziu cu fiecare secunda. Fugim de noi insine, fugim de bine, fugim de...fericire. In jur e liniste, dar sufletul e atat de nelinistit...
Viata. Acum as vrea s-o schimb, ma rog sa vina cat mai repede urmatoarea intersectie si, mai important, sa-mi dau seama la timp ca apare. Acum...nu am nimic, nu am pe nimeni alaturi. Urasc zidurile, urasc faptul ca nu pot sa-mi vad noaptea bucatica de cer, urasc linistea. Liniste

Azi...poate...

Azi, norii cauta un infinit
fara inceput,
in drumul spre soare.
E frig, e vara, cerul
se lupta cu pamantul.
Nimic nu ramane
la fel
intre TU si EU. Oamenii
dispar intre timp, se pierd, in timp
se pierd intre ei.
Azi, ploaia devine infinit
si nu mai exista limite
intre pamant si cer.
Oamenii sunt doar nori ce dispar
in furtuna. Pe ploaie. Pe pamant.