Sunt locuri in tara asta in care sufletul ia o pauza si se rupe de lume. In care uita de toti si de toate si se incarca pur si simplu cu energie. Merg dinspre Targu-Mures spre Gheorgheni(Hr), iar oamenii parca dispar, undeva, intre dealuri si paduri, si devin supusii naturii. Verdele de care unii spun ca e perfect doar in Austria sau Germania deseneaza locuri fara asemanare. Aerul e ca la inceputul vremii si simt ca respir viata. Continui drumul prin padure, e aproape seara, si la un moment dat incepe sa ninga. Aproape ca prin vis. Aici inca mai exista caprioare, si ulii, si fiinte despre care mai citisem in copilarie in cartile cu povesti. Este o alta Poveste. O poveste a lumii in care noi, oamenii, nu mai suntem animalele supreme, si respectam natura, si ne pierdem in frumusetea ei salbatica. Si, spre deosebire de marile orase, aici este liniste. Adevarat liniste, care iti lasa sufletul sa se odihneasca si te face sa intelegi ce inseamna sa fii viu, sa fii o parte de Adevar. Cerul noptii e de un senin aproape ireal, si simti ca ar fi un sacrilegiu sa intrerupi tacerea cu sunete ce nu-si au sensul intre pamant si cer. Dorm bine, un somn fara vise, iar dimineata parca m-am trezit pentru prima data in viata. Nu-mi mai trebuie muzica sau altceva facut de om, pentru ca locul asta are muzica lui, imi inunda fiecare colt de suflet cu o caldura demult uitata si parca nu mai sunt atat de goala pe interior, nici macar in locul furat de....
Omul cu inima de piatra se abandoneaza linistii, o liniste aproape echivalenta cu fericirea. Si merge mai departe, si ceea ce vede cu ochii sufletului il poarta in alta dimensiune, iar limitele intre prezent si viitor, intre lumina si intuneric, intre fiinta si nefiinta dispar intr-o clipa.
Afara e soare, e placut si dintre brazi apare Lacul Rosu, o intindere de ape cu o legenda tipica tarii noastre. Are culoarea ochilor verzi ai fetei ce a murit asteptandu-si iubitul. In lacul asta isi oglindea durerea. Si aici e liniste, aproape ca nu se misca apa, iar din loc in loc sunt trunchiurile copacilor ramasi cand valea a fost inundata. Martori tacuti ai unui sfarsit sau inceput de...poveste. Mi-as dor sa raman aici, pe malul lacului, sa privesc departe, spre lumi demult apuse, cand totul era simplu, cand oamenii erau exact ce pareau sa fie, in care fiecare principiu isi avea locul lui. Dar vremea in care traiesc grabeste pasii spre...nu stiu ce exact. Si drumul continua, si o noua parte de lume se deschide, undeva, in Cheile Bicazului. O alta poarta intre pamant si cer. Aici, noi, oamenii, parem atat de mici comparativ cu inaltimea...stancilor. As vrea sa am aripi, sa zbor dincolo de ele, sa ma eliberez de trup si de orice legatura cu..pamantul. Dar nu pot. Nu inca. Deocamdata visez la asta. Poate..intr-o zi.
Acelasi drum de intoarcere, insa acum vad mai mult si vreau sa vad tot mai mult, sa-mi umplu intreaga fiinta cu energie, cu liniste, cu viata. Sunt tot omul cu inima de piatra, care si-a topit pentru o secunda de nemurire zidul, a inspirat cat a putut de tare viata din jur, cat sa-i ajunga un mic univers de..pasi de acum inainte. Ma intorc in locul meu, zambind privirea cu speranta ca tot ce am vazut si am simtit ma va tine departe de frigul si singuratatea pe care le ofera ceilalti. In suflet, am coltul meu de natura, am singurul motiv pentru care, ascunsa de toti si de toate, pot zambi din.....suflet. Noi, oamenii, poate ca nu meritam atata frumusete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu